”Acasă” este Casa Așchiuța

IMG_1828Îmi amintesc acum, de parcă lucrurile întâmplate ar fi fost ieri, cum zi de zi, seară de seară, eu cu cei trei frați mai mici, mergeam din casă în casă, pe la vecini să cerșim o felie de pâine. Eram 5 copii la mama: 4 fete și un băiat. Sora mai mare, încă de la 7 ani, a fost trimisă la internat, departe de noi, să învețe. Apoi am urmat eu. Am învățat la internat doar un an, clasa întâi. Îmi plăcea acolo: mă hrăneau, mă îmbrăcau, aveam unde dormi, puteam să învăț și chiar îmi făcusem prieteni.

În anul următor, pe când eram clasa a doua, am fost transferată la o școală obișnuită, dar pe care nu prea o frecventam. Îmi plăcea să învăț dar nu și să merg la școală. Acolo copiii râdeau de mine pentru că nu eram de rangul lor. Nu aveam haine frumoase sau, măcar curate, nu aveam rechizitele necesare și colegii erau nevoiți să-mi împrumute stilourile sau caiete lor.

Am înțeles curând că transferul meu la acea școală era condiționat de faptul că aș fi rămas mai mult acasă, pentru a avea grijă, în locul mamei, de cei mici. Fiind cea mai mare, eu trebuia să am grijă de frații mei, să fac rost de mâncare pentru noi toți, măcar o dată în zi. Mama nu era aproape niciodată lângă noi. Ne lăsa zile întregi singuri acasă, fără mâncare și fără protecție. Însă iarna ne era cel mai greu, pentru că în afară de foamea și singurătatea pe care le înduram, eram constrânși să suferim și de frig. Dar vara ne era bine. Era cald afară și cald în casă. Nu mai trebuia să mergem, zi de zi pe la vecini, să cerșim de mâncare. Erau fructe și legume pe care le ”luam” din grădinile oamenilor.

Vara însă, aveam alte probleme. Aproape în fiecare seară, trebuia să-mi caut frații, care, după zile lungi de joacă și peripeții, uitau să se mai întoarcă acasă, sau, pur și simplu, nu mai găseau drumul. În serile în care nu-i găseam după ore bune de căutări, construiam în mintea mea tot felul de scenarii urâte și anticipam de fiecare dată, ca un coșmar, gândul că nu-i voi mai găsi niciodată. Dar îi găseam, adormiți pe unde apucau, pe la vecinii care îi adăposteau din milă și mă bucuram că ghinionul a trecut pe lângă noi… încă o dată. Din păcate, liniștea mea nu a durat prea mult timp. Într-o seară inevitabilul s-a produs. Frații mei nu s-au mai întors acasă, iar eu nu am fost la fel de tenace să-i găsesc, ca și în rândurile trecute. Nu am știut la cine să apelez, sau cui să-i spun despre dispariția lor… decât poate doar mamei. Dar mama lipsea tot mai des de acasă și nici în acea seară nu era cu noi. Îmi aduc aminte că am găsit-o, într-un târziu, la niște ”prieteni de familie”. Era într-o stare avansată de ebrietate și părea că tot ce îi povesteam despre noi, despre dispariția celor trei frați, nu o prea afecta.

Nu-mi mai amintesc dacă, până la aflarea primelor știri despre ei s-au scurs zile sau săptămâni.
Într-o zi, eu, sora, care se reîntorsese de la internat, și mama, am fost invitate la Direcția de Învățământ unde, mie și surorii mele ne-au propus să mergem să locuim lângă ceilalți frați mai mici. Eu am acceptat din prima, pentru că vroiam foarte mult să-mi revăd frații și nu mai vroiam să locuiesc cu mama. Sora mai mare a rămas cu mama, dar peste 2 luni a venit și ea să stea cu noi.

Am fost adusă la ”Casa Așchiuță” a Asociației Salvați Copiii (astăzi un adevărat Centru de Servicii Sociale pentru Copil și Familie a Asociației pentru Abilitarea Copilului și Familiei AVE Copiii). Frații mei deja erau aici, spălați, ordonați, parcă erau mai mari și mai grăsuți de când îi văzusem ultima dată.

”Salvați Copiii”, la care, cu timpul, îi voi spune ”acasă”, a fost și este casa mea până acum, când am deja 30 de ani și propria mea familie. De ”acasă”, pentru prima dată am fost trimisă la școală ca și toți ceilalți copii din familii, purtând haine frumoase, având setul meu de rechizite și cele necesare pentru studii. Am mers tot drumul cu capul sus, fericită că voi avea unde să mă întorc și, mai ales, că nu va mai trebui să stau cu grijă la frații rămași ”acasă”. Aici nimeni nu știa că mama mea e alcoolică și nimeni nu râdea de mine, aici nimeni nu mă tachina că am hainele murdare sau urât mirositoare, pentru că eram tot timpul curată și frumos îmbrăcată, aici puteam să învăț în voie pentru că nu trebuia să pierd timpul căutând de mâncare. ”Acasă” am aflat că maturii au grijă de copii iar copiii sunt liberi să crească, să se joace, să învețe, fără a se gândi dacă vor mai avea o cină sau dacă ziua de mâine va fi una friguroasă. Aici am crescut într-o familie numeroasă, dar unită și fericită. Am avut dascăli care ne-au îndrumat și ne-au povățuit ca niște adevărați părinți, ne-au ascultat și ne-au susținut în clipele grele, și ne-au ghidat mersul când o luam pe căi greșite.

Mai târziu, după ce am terminat liceul, am mers la universitate, să învăț să ajut și eu, la rândul meu, copiii care provin din familii dezavantajate. Pe tot parcursul studiilor universitare și câțiva ani după ce am luat licența, am lucrat la Asociația Salvați Copiii, participând, alături de foștii mei dascăli și educatori, la creșterea și educarea copiilor care, ca și mine, au venit din familii cu probleme, dar care își vor alt viitor pentru ei – unul mai bun.

Astăzi am motive să-i mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că mă consider o femeie împlinită. Am 30 de ani, sunt căsătorită și, de 10 ani sunt mamă a unui băiat. Lucrez în calitate de asistent social la un centru de plasament unde cresc peste 200 de copii. Copii care, din diferite motive, nu pot să locuiască alături de familiile lor, dar care, mâine vor dori să-și creeze propria familie, iar eu vreau să-i ajut să învețe să facă asta, așa cum pe mine m-a învățat personalul Asociației, care astăzi poartă denumirea AVE Copiii.