Adoptat întru o viață nouă

blog_01Istoriile copiilor pe care le scriem, sunt, de fapt, mărturii ale unui trecut dureros, plin de lipsuri, umbrit de suferințe nemeritate, un trecut pe care, oricine, ar da orice ca să uite de el.

Însă, ceea ce le insuflăm copiilor care, an de an, ne trec pragul ”Casei Așchiuță”, este să învețe cum să facă pace cu trecutul lor, să se accepte pe ei înșiși, să se iubească și să-și dorească să o ia de la capăt, pentru a descoperi viața cu tot ce are mai frumos pentru ei.

Vrem să vă povestim despre Arsen, un tânăr frumos de 15 ani, caracterizat de o inteligență sclipitoare și cu o mulțime de talente, pe care a avut norocul să le valorifice la timp.

Arsen s-a născut într-o familie săracă de rromi. Atât de săracă, încât, la doar un an, urma să fie abandonat în spital de către mamă. Acolo a rămas pentru o lună, fiind lăsat, pe rând, în grija medicilor de gardă, a mamelor care se internau cu propriii copii, pentru tratamente, sau a oricărui alt colaborator medical, care se întâmpla să fie la schimb. După o lună, a fost luat acasă, dar nu pentru mult timp. Arsen a fost din nou abandonat, în același spital, peste exact un an, fiind adus într-o stare deplorabilă, slăbit de foame, cu retard în dezvoltare și cu semne evidente de violență fizică pe corp. Cicatricea de la catarama centurii o mai are și azi adânc imprimată pe spate.

Bunica lui Arsen nu solicitase certificate de naștere pentru toți copiii săi, iar întreaga familie, pe lângă faptul că pregătea droguri chiar în curtea casei, sub ochii altor copii, le distribuia și altor persoane. De altfel, un ograda lor era mereu un du-te-vino, de oameni necunoscuți, iar copiii flămânzi și dezbrăcați erau în permanență neglijați și expuși riscurilor de orice fel.

La sesizarea Spitalului și a autorității tutelare, Arsen a fost plasat la Centrul de Servicii Sociale pentru Copil și Familie ”Casa Așchiuță” a Asociației ”AVE Copiii”, iar la scurt timp, mama băiatului a fost decăzută din drepturi părintești.

Arsen avea doar 2 ani când a venit la Centru. Era un copil cuminte și liniștit, pe care, oriunde îl puneai, rămânea neclintit ore întregi. Aproape că nu vorbea, nu se juca cu copiii și nu manifesta vreun interes nici măcar pentru jucării.

După luni îndelungate de muncă, în care s-au implicat pe rând, psihologul și educatorii centrului și asistentul social, băiatul a început să se deschidă față de cei în care ajunsese să aibă încredere. Prima sclipire în ochi a fost motiv de mare bucurie pentru tot personalul, iar primul zâmbet a fost un adevărat prilej de sărbătoare. Adevărata sărbătoare, însă, a fost a lui Arsen, și a ajuns la el cînd avea deja 4 anișori. A fost ca un dar – o răsplată pentru tot timpul în care micuțul a stat închis în sine, ca într-o găoace, fără a-și da șansa de a simți dragostea celor care îl înconjurau. Se întâmpla prin 2003, când de băiat se interesa un cuplu, care își dorea să adopte un copil. Ambii soți, după ce au fost evaluați, au primit acceptul de a se întâlni cu Arsen și, deși ”îndrăgostirea” nu a fost reciprocă (pentru că băiatul era prea mic să accepte o nouă familie), de partea cealaltă, părinții erau deja ”topiți” după băiat… și așa au rămas până în ziua de astăzi.

Adopția a avut loc cu succes, iar când a mers în vizită de evaluare post-adoptivă, asistentul social a avut uimirea și totodată, plăcerea să constate că în doar o lună, dragostea familiei a făcut mai mult decât orice efort specializat în materie de recuperare. De departe, recunoscând-o pe Doamna Svetlana, Arsen s-a lipit de mama, rugând-o să nu-l lase să plece. Reîntâlnirea cu asistentul social, i-a creat în mintea lui, asocierea cu Centrul de plasament, un loc unde, deși nu-i lipsea nimic, simțea necesitatea unei afecțiuni din parte unei familii, care să fie doar a lui. Abia când a primit toate asigurările că locul lui va rămâne întotdeauna acasă, lângă mama și tata, Arsen s-a dezlipit de ei, oferindu-se, ca o gazdă primitoare să-i arate oaspetelui camera lui, care era cea mai frumoasă, jucăriile și pătuțul care sunt numai ale sale și, bineînțeles, ograda cu tot ce mișcă în ea: boboceii, vaca cu vițelușul, dar mai ales păunul care este muuult mai frumos decât păunița, pentru că el are coadă bogată.

S-au scurs ani de atunci. Fiecare vizită de evaluare a familiei, aducea împlinirea și fericirea, de ambele părți pentru transformarea pozitivă a băiatului. Arsen a fost înscris la școala, iar la doar 7 ani avea rezultate promițătoare la matematică și limba franceză.

Cele două mari pasiuni ale sale sunt caii și… manelele. O fi o reminiscență care amintește de originile sale, ar spune unii, dar câți dintre tinerii care provin din familii de moldoveni împărtășesc asemenea pasiuni, mai ales că atât caii, cât și acest gen de muzica aduc voie bună.

Din păcate, sechelele abuzurilor din copilărie nu au putut fi șterse în totalitate. Dovadă stau cicatricile adânci de pe spatele băiatului, dar și enureza nocturnă, pentru care încă nu s-a găsit un remediu. Cu toate acestea, la celălalt capăt al firului, atunci când vorbește cu personalul Centrului la telefon, vocea mamei tremură și astăzi, de emoție, ca în prima zi și ne mărturisește că Arsen este cel mai frumos lucru care i s-a putut întâmpla: ”… El a venit în viața noastră ca o lumină, în noapte, de care am avut grijă să nu se stingă și pentru care am face orice”.

Sunt cuvinte care, într-o mare măsură, recompensează și eforturile noastre… dacă nu acelea de a-l fi pus în totalitate pe picioare atunci când l-am încredințat familiei sale, cel puțin, acelea de a-l fi ținut sub protecția noastră, până când micuțul ar fi avut șansa de a-și întâlni familia, în care, de această dată, s-a născut în calitate de fiu.